Oana Adriana Oltean

Oana Adriana Oltean (n. 2000) este o compozitoare româncă de muzică contemporană. Absolventă a programelor de licență și masterat la Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, își continuă studiile în prezent la Conservatorul Național Superior de Muzică și Dans din Lyon (Franța).

Opera sa explorează intersecțiile dintre muzică și psihologia cognitivă, estetica liminală, poezia contemporană, integrând aceste perspective în noi abordări compoziționale. În paralel cu activitatea componistică, este asistent de cercetare în proiecte dedicate psihologiei cognitive și percepției muzicale, iar activitatea sa include și un proiect de popularizare muzicologică axat pe recuperarea și contextualizarea compozitorilor obscuri din patrimoniul muzical internațional.

Muzica sa a fost interpretată la nivel internațional (România, Lituania, Franța) și a participat la mai multe cursuri de master în țări precum Italia (Salvatore Sciarrino), Japonia (Takefu International Composition Workshop), Franța și Lituania.

Norðrljós

Norðrljós („Lumini Nordice” sau Noaptea dorului) reprezintă o reprezentare sonoră a unei rețele complexe de imagini vizuale, acustice și ideatice. Pe de o parte, lucrarea evocă frumusețea Aurorei Boreale, un fenomen natural care a purtat numeroase semnificații în diversele culturi ale emisferei nordice; pe de altă parte, ea reflectă o stare mentală asociată conceptului filosofic de liminalitate.

Protagonistul nostru este prins între două lumi, într-o stare de contemplație perpetuă. Clopotele și diferitele surse sonore îi amintesc de starea de meditație și de natura efemeră a lucrurilor. Într-un anumit sens, lucrarea reprezintă o rememorare a diferitelor stări de seninătate ale compozitoarei.

Materialul electroacustic conține un mozaic de interese care: liminalitatea, istoria religiilor — budismul (starea meditativă a momentului prezent), ornitologia — bufnița boreală (Aegolius funereus), clopotele — toate reflectate prin conceptele japoneze Yūgen (幽玄), care poate fi tradus prin „frumusețe profundă”, „frumusețe misterioasă” sau „farmec subtil”, și Mono no aware (物の哀れ), definit ca sensibilitatea față de caracterul trecător al lucrurilor, adesea însoțită de o melancolie delicată. Clopotele contribuie, de asemenea, la o textură sticloasă, ce amintește de gheață și de întinderile înghețate ale nordului.